luni, 26 aprilie 2010

Poetul şi Moartea




Chiar dacă nu te pot iubi,
Cu timpul tot al tău voi fi,
Tu înger de mătase neagră,
Ce zilele-n argint îmi leagă,
Tu care stăpâneşti trecutul,
Şi toţi îţi aşteptăm sărutul,
Pierdut în umbre-albastre-n zare,
Îngheţi de vie-a mea suflare.

Eu ştiu că doar sortită-mi eşti,
Crăiasă mândră din poveşti,
Dar vreau să stai să mai aştepţi,
Ca să-mi iau locul printre drepţi,
Puţin mai la sfârşit, chiar dacă,
Răbdarea are să te-ntreacă,
Te rog să-mi laşi răgaz s-ajung,
Din toate câte-un pic să strâng.

Nu vreau război, nu vreau averi,
Nu vreau să fac ce vrei să-mi ceri,
Vreau să-nţelegi şi vreau s-asculţi,
Cum tu n-ai vrut s-asculţi pe mulţi,
Căci ce-am să-ţi spun încet, şoptit,
N-ai să auzi la nesfârşit,
N-ai să mai ştii, n-ai să mai vezi,
Chiar dacă n-ai să vrei să crezi.

Am fost urcat încetişor,
Cu mult deasupra norilor,
Pe-un suflu cald, de-un înger trist,
Iar el mi-a spus "vei fi artist,
Tristeţea mea vei duce-n lume,
Cu vorba ta legată-n rime,
Şi-ai să-ţi primeşti pe veci răsplată,
Lumină-n lumea-ntunecată.

Vei plânge pentru ce-am să-ţi spun,
Vei vrea să te întorci din drum,
Nu vei găsi vreo alinare,
De vrei s-alegi această cale,
Nu vei simţii nici ploi, nici Soare,
Doar gustul lacrimilor tale,
Vei vrea o inimă de piatră,
Să nu iubeşti aşa vreodată.

Cum am iubit eu şi-am pierdut,
Pe fata ce n-am vrut s-ascult,
Când îmi spunea să las să treacă,
Tot răul ce prin lume-aleargă,
Pe fata mea cea mai frumoasă,
Ce-avea să-mi fie împărăteasă,
Care-mi purta pe-atunci iubirea,
Şi-avea să-mi curme fericirea.

Pe fata asta am rănit,
Şi ea mi-a luat tot ce-am iubit,
Când pe Pământ am coborât,
Şi oameni răi am omorât,
Când n-am putut să mai suport,
Şi aripile ce le port,
M-au dus spre ei să-i nimicesc,
Şi n-am putut să mă opresc.

Ea a plecat în lumea lor,
Unde n-am mai putut să zbor,
Să-i aiba-n grijă după ce,
Le-au fost curmate zilele,
Mi-a spus că totul are-un rost,
Iar eu n-am drept să stric ce-a fost,
S-a coborât mândră crăiasă
Şi-acuma poartă-n mână-o coasă.

M-a alungat, mi-a spus s-ascult,
Doar şoaptele pierdute-n vânt,
Mi-a spus de-acum te dau uitării,
Te las voia întâmplării,
Te las să-ţi plângi în cer păcatul,
Ascuns de lume ţi-e regatul,
Şi s-a închis pe veci în sine,
Pe veci pierdută pentru mine.

N-am mai putut so văd de-atunci,
Şi-am înteles cum e să plângi,
Şi-n fiecare zi s-asculţi,
Doar paşii umbrelor pierduţi,
Pe sticla spartă din podea,
Unde oglinzi au fost cândva,
Un rege-nchis într-un castel,
Singurătăţii fiind fidel."

Asta mi-a spus şi mi-a promis,
Că-n lume dac-am să las scris,
În rime alese dorul său,
Mă va păzi mereu de rău,
Şi ma rugat ca să-ţi transmit,
De-am să te văd, că te-a iubit,
Tu înger bun plecat de mult,
Să ne vegheze pe Pământ...

2 comentarii: