Ninge peste oraşul trist de porţelan,
Închis într-un borcan de murături,
Pe care flori de ghiaţă-n fiecare an,
Se-aştern acoperind din crăpături.
Pustie-i lumea dincolo de sticla groasă,
Un abur des oprind privirea tuturor,
Şi-un suflu cald ce-noată sprinten ca să iasă,
Prin ultima din crăpături deasupra norilor.
Cu cât mai sus, cu-atât mai greu e drumul,
Iar gaura-i cu fiecare gând mai mică,
În urma lui zăpezile-s ca scrumul,
Acoperind trecutu-i rece, plin de frică.
Grăbit şi disperat, fuge mâncând pământul,
Văzând ninsoarea peste el cum cade,
Cum prinde forma începând să simtă vântul,
Şi focul înăuntru-i care nu mai arde.
El zboară-ntre pereţii reci, de multe zile,
Fără a se-ntreba de ce sau cât de des trec anii,
Alaturi neavând decât o vaga amintire,
A celei care pe borcan schiţează sentimente stranii...
