Atât de greu...

Cât de greu e să uiţi,
Cât de greu e să nu regreţi,
Când gândul te-ndeamnă să rosteşti acelaşi nume,
Rămas în urmă pentru tine,
Ca un acord greşit pe o chitară,
Lăsat pe strada despărţirii, să piară.
Dar parcă nu de tot,
Lăsat pe mai târziu să-nvie,
Sufletul tău mort...

Cât de greu e să-nţelegi,
Când ţi-e frică să visezi,
La cărarea dragostei pe care nu-ndrăzneşti să păşeşti
Şi vrei s-o ocoleşti,
Când lucruri noi iţi ies în cale
Şi undeva la mijloc stă cel care,
Îţi poate-aduce fericirea,
Acum sau mai târziu, dar tu,
Îi ocoleşti privirea...

Cât de greu e s-auzi,
Fără să-ţi imaginezi,
O voce pură strigând după tine ştearsă,
Din faţă, dar faci cale-ntoarsă,
Pe unde umbrele ce-au fost odată bune,
Şoptesc blestemele lăsate-n lume,
În fiecare zi
Şi promisiuni răsar din nou,
Pentru a te minţi...

Cât de greu e să joci,
Un joc pe care-l iubeşti,
Un joc al sufletelor care se rostogolesc ca zaruri,
Într-un ocean al cărui valuri,
De ghiaţă-nchise oglinzi spre stele,
Îţi izolează sentimentele în ele
Şi vrei să poţi zbura,
Dar dincolo de toate, oare?
Vei putea uita...