sâmbătă, 31 octombrie 2009

Atât de greu...




Cât de greu e să uiţi,
Cât de greu e să nu regreţi,
Când gândul te-ndeamnă să rosteşti acelaşi nume,
Rămas în urmă pentru tine,
Ca un acord greşit pe o chitară,
Lăsat pe strada despărţirii, să piară.
Dar parcă nu de tot,
Lăsat pe mai târziu să-nvie,
Sufletul tău mort...

Cât de greu e să-nţelegi,
Când ţi-e frică să visezi,
La cărarea dragostei pe care nu-ndrăzneşti să păşeşti
Şi vrei s-o ocoleşti,
Când lucruri noi iţi ies în cale
Şi undeva la mijloc stă cel care,
Îţi poate-aduce fericirea,
Acum sau mai târziu, dar tu,
Îi ocoleşti privirea...

Cât de greu e s-auzi,
Fără să-ţi imaginezi,
O voce pură strigând după tine ştearsă,
Din faţă, dar faci cale-ntoarsă,
Pe unde umbrele ce-au fost odată bune,
Şoptesc blestemele lăsate-n lume,
În fiecare zi
Şi promisiuni răsar din nou,
Pentru a te minţi...

Cât de greu e să joci,
Un joc pe care-l iubeşti,
Un joc al sufletelor care se rostogolesc ca zaruri,
Într-un ocean al cărui valuri,
De ghiaţă-nchise oglinzi spre stele,
Îţi izolează sentimentele în ele
Şi vrei să poţi zbura,
Dar dincolo de toate, oare?
Vei putea uita...

joi, 29 octombrie 2009

Jungla de ciment (.ro)




Analizez, privind atent
Şi mi se pare evident,
Că prea mulţi oameni, prea frecvent,
Trăiesc pe post de ornament.
În ţară totul e latent
Şi treburile merg prea lent,
La fiecare-angajament,
Apare-un viitor prezent.
Cu caracter incoerent,
Şi rădăcini în Parlament.
Iar fapte fără precedent,
Se nasc în jungla de ciment,
Pe unde ne-am pierdut recent,
Şi totul e inconsecvent.
Iar toţi avem abonament,
La toate mai puţin un trai decent...

duminică, 25 octombrie 2009

Semafor




Șofer fiind femei eu agățam

Pe șoseaua vieții mele,
Stau și număr, număr stele,
N-am bilet de avion,
Sunt un simplu pieton.

Trec iubirile nebune,
Nimeni nu îmi poate spune,
Unde și în ce direcție,
Se mai face-o intersecție.

Mai oprește câte una,
Mai face și pe nebuna,
În lummini de reflector,
La un singur semafor.

Semafor ce-a fost odată,
Simbol pentru lumea toată,
Pe-o bucată de granit,
Unde-ntâi ne-am întâlnit.

Și de unde ai plecat,
Ai plecat și m-ai lăsat,
Cu mașina amanet,
Beat și fără de carnet...

miercuri, 21 octombrie 2009

Absent



Eu nu sunt singur, sunt cu umbrele pe cer,
Eu pot să sufăr, pot să simt și pot să sper,
Că tot ce-am fost și ce rămân acum,
Nu-i doar o amintire prăfuită pe un drum,
Un drum îngust, aproape de-o răscruce,
Unde-mi stă scris cu roșu numele pe-o cruce.
Sub poza ce-mi șoptește și-mi arată,
Ce-am fost cândva și nu pot să mai fiu vreodată.

O frunză verde care cade ruptă,
O viață bună de tristețe întreruptă,
Un simplu om, dar ce fel de faptură,
Plină de viață, într-o lume-obscură,
De unde m-am trezit fără să vreau afară,
Suflet, din cer privind o piatră funerară.
Piatră ce-mi ține trupul la păstrare,
Și lasă-n urmă multe semne de-ntrebare.

Nu știu să zbor, acum învăț și plouă,
Pe cerul meu și lumea mea cea nouă,
Confuz e totul, flori de alb și negru,
Căci în culori eu nu mai pot să văd integru,
Nici răsăritul nici măcar apusul,
Nu pot decât să dau cu presupusul,
De unde vine și-ncotro se-ndreaptă,
Speranța mea într-o lume nedreaptă...